„M-am născut la ţară. Părinţii mei au fost nişte amărâţi ce-şi duceau în cârcă vremurile, nişte rădăcini încâlcite păzind marginile lumii, visători credincioşi ce au trudit să nu le fiu dator nici cu banii de pomană. Ei puteau fi prafuri, fier, săpun sau buldozere, dar mi-au dat sânge adăpost de-a gata din tot cerul lor, lăsându-mă legat de acelaşi drept la dragoste şi ură. Ei sunt vii precum sângele în mine.
Iertaţi-mi carnea, dar nemurirea lor îmi ştie încă gustul. Voi fi şi eu, cândva, un hoit sub cer, după o stâncă, din care voi arde flacăra eternă a pieirii. Tot acolo, peste un deal, himere de timp îmi vor arăta înaltul din care sângele mi-l joc. Tare aş ridica sufletului meu o colibă în care să-şi potolească setea de lume şi după ce trupul îmi va fi istovit.
Azi e mai frig ca ieri, din ce în ce mai frig, un frig cu chin ce mi-i dat să-l locuiesc în epidermă. Până la urmă, voi fi un anonim luând cu mine un nume curs din brazdă de ţară. Povestea mea o ştiu azi toţi, dar ea va fi uitată pe când îmi voi roti sămânţa, anii. Într-un sfârşit, voi fi nisip, apoi ciment şi cazemată în care nicio inimă nu bate.
Pe lângă mine vor trece îngeri orbi ce vor călca pe plânsul şi pe râsul meu curs din zid. Părinţii să mă ierte că-s destul de piatră, acolo unde nu mai pot face un gest către ei, unde lumina şi culoarea nu-mi mai sunt armură-crustă, ci noroi. Marea judecată mă va bate peste ceafă cu o lumânare să-mi arate cine am fost. Veţi auzi într-o zi strigătul meu final, dar voi muri fără să ştiu că pier…”
